DĂRUIM DIN CEEA CE NE-A FOST DĂRUIT…

Supremaţia omului constă în slujirea smerită a altora și în dăruirea noastră pentru cei de lângă noi. Luna aceasta ne prilejuiește sentimentul dăruirii, al dărniciei fiecăruia dintre noi, ca paradigmă a darurilor pe care magii le-au adus la nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Darurile poartă mesajul dragostei tale faţă de celălalt şi îl fac fericit şi pe cel care le primeşte şi pe cel care le oferă.

Părinţii, când își văd copiii bucuroşi pentru darurile primite de Moş Nicolae și Moș Crăciun, sunt ei înşişi fericiţi. Părintele Stăniloae spune: „Orice dar pe care-l faci este purtător de mesaj, pentru că toate lucrurile, mâncarea, băutura, hainele, toate lucrurile trebuincioase pe care ni le dă Dumnezeu, nu-s altceva decât un dialog de iubire dintre Dumnezeu şi noi. Toată lumea aceasta frumoasă, luminoasă, nu-i altceva decât o materializare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Pentru noi le-a făcut toate, la dispoziţia noastră le-a pus pe toate. Pe noi, oamenii, ne-a făcut stăpânii lor”.

Nu trebuie să fim bogaţi pentru a oferi ajutorul nostru celor aflaţi în nevoi, nici bunul samarinean nu era un om Nicolae Steinhardt identifică două modalități prin care putem dărui: să dăruim ceva din ceea ce avem sau să dăruim ceva din ceea ce suntem. Astfel, dacă nu poți dărui ceva material (din ceea ce ai), poți dărui din ceea ce ești și în această dăruire din ceea ce ești se descoperă frumosul din fiecare dintre noi.bogat, dar există infinit de multe mijloace pentru a putea ajuta pe cel care are nevoie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, o pâine, şi veţi primi raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi, chiar dacă veţi tăcea la judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”.

Nicolae Steinhardt identifică două modalități prin care putem dărui: să dăruim ceva din ceea ce avem sau să dăruim ceva din ceea ce suntem. Astfel, dacă nu poți dărui ceva material (din ceea ce ai), poți dărui din ceea ce ești și în această dăruire din ceea ce ești se descoperă frumosul din fiecare dintre noi.

Viktor Frankl (1905-1997) a adus o viziune benefică în ceea ce privește cultura darului, plecând din psihologie. Analizând adâncul sufletului uman, marele gânditor vienez susține că desăvârșirea sufletului se realizează în dăruire (în ieșirea din tine). În momentul în care ieși din tine însuți, atunci ești pe drumul împlinirii tale. Și această experiență consider că o facem în dăruire.

Tatăl din parabola fiului risipitor are doi fii diferiți, ambii răzvrătiți (fiecare greșește în felul său), dar ambii beneficiază de iubirea iertătoare a Tatălui. Ceea ce se petrece în clipa întoarcerii fiului cel mic (după ce a cheltuit într-o țară îndepărtată partea de avere pe care a cerut-o) nu e o revenire a fiului în preajma tatălui, ci o întâlnire la care participă ambii. Fiul se întoarce la tatăl și tatăl se întoarce la fiul său: „Întoarceți-vă la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi” (Maleahi 3, 7). Fiul cel mare greșește la rându-i neputând accepta iertarea tatălui față de fratele său. În cazul ambilor fii, Tatăl acordă iertarea. Iertarea nu se acordă după reguli fixe, nu este efectul unei ideologii, ea nu răsplătește merite, ci se revarsă miraculos asupra tuturor, ca ploaia fertilă, care nu alege între buni și răi. Iertarea așază lumea și omul în starea lor originară, spune Andrei Pleșu.

Parabola aceasta a întoarcerii fiului risipitor are două părţi: întoarcerea fiului celui tânăr şi protestul fiului celui mai mare. Fiul mai mare, care era la câmp, nu ştia de întoarcerea fratelui său. Când se întoarce de la câmp şi află de la slugi tot ce se întâmplă se întristează, nedorind să intre în casă, cu toată stăruinţa plină de dragoste a tatălui.

Era supus, muncitor şi cinstit, dar avea, ca fiecare dintre noi, scăderi: era mândru pentru viaţa lui corectă, egoist, zgârcit şi invidios. El se asemăna mai mult cu fariseii care, plini de ei înşişi, erau dispreţuitori faţă de păcătoşii care se căiau pentru păcatele lor. Fariseii nu puteau înţelege, cum nu putea înţelege nici fratele mai mare al fiului risipitor, pentru ce se face bucurie mare în cer şi pe pământ când se mântuieşte un suflet pierdut.

Fiul mai mare se aseamănă creştinului care trăieşte lângă Domnul Său nu ca un fiu, ci ca un străin. Evlavia lui, adesea numai exterioară, este lipsită de dragoste. Un om care nu poate dărui şi nu se poate dărui nu va înţelege niciodată taina bunătăţii şi dragostei dumnezeieşti. Constantin Noica spune, referitor la acest gest al fiului celui mare, „sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască, fireşte. Dar şi fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există risipă şi la cel care strânge, fără să poată aduna. Fratele Fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat”.

Din păcate, societatea în care trăim nu are o cultură a darului, ci a dreptului, a revendicării, a faptului că posedăm, că avem, că ni se cuvineSursa cumințeniei fiului rămas acasă nu era jertfa ascultării, ci o lipsă de curaj pentru a obține beneficii vremelnice. Cumințenia lui este revendicativă pentru că o folosește ca argument al superiorității sale morale, acuzându-și tatăl de nedreptate. Corolarul nemulțumirii fiului cel mare este incapacitatea acestuia de a se bucura, refuzul de a sărbători întoarcerea fratelui. Avem de-a face, pe de o parte cu suspensia morală a fiului cel mic (pentru o vreme părăsește adevărata ascultare), iar pe de altă parte cu suficiența morală a fiului cel mare (respectarea strictă a unor norme îl face să creadă că poate primi recompensa supremă).

Din păcate, societatea în care trăim nu are o cultură a darului, ci a dreptului, a revendicării, a faptului că posedăm, că avem, că ni se cuvine, așa cum credea și fiul cel mare. Însă, în momentul în care creștinul adevărat se reașază în modul în care privește lumea și înțelege că lumea aceasta este darul lui Dumnezeu în frumusețea ei, că viața noastră este darul Lui, că tot ceea ce primim sunt daruri, totul se schimbă, toată gândirea și percepția noastră capătă un alt sens: dăruim din ceea ce ne-a fost dăruit, fiind doar administratori ai unor daruri.