Dac-aş fi fost, pentru o zi, preşedinte, aş fi atacat fără cuvinte…

Odată cu tragedia din clubul Colectiv, urmată de ample proteste de stradă şi învestirea unui nou guvern, a apărut în spaţiul public o nouă provocare: alegerea primarilor în două tururi de scrutin. Nu întâmplător, iniţial, în programul de guvernare al cabinetului Cioloş, apărea şi modificarea legii electorale în acest sens, în contextul în care una dintre cerinţele străzii a fost aceasta. După aceea, guvernul tehnocrat a retras, fără nicio explicaţie, propunerea din program. Acum, văzând cât de puternică este opoziţia PSD-ului faţă de un astfel de demers, este simplu de înţeles de ce Guvernul Cioloş a renunţat la acel moment.

Odată cu noul an calendaristic, a urmat sarabanda ipocriziilor lumii politice româneşti: un fel de tangou, cu mişcări bruşte. Premierul Cioloş afirma, pe 19 ianuarie, că nu crede „că e democratic să modifice un guvern, prin ordonanţă de urgenţă, o lege politică”, după ce PNL-ul avusese o astfel de solicitare. Co-preşedintele PNL, Alina Gorghiu, devenise chiar ironică pe o reţea de socializare: „Mă aşteptam ca un guvern tehnocrat să dorească asumarea unei astfel de schimbări în legislaţia electorală”. Gorghiu pare să fi uitat că liberalii au votat, alături de PSD, în primăvara lui 2015, legea electorală care prevedea un singur tur de scrutin pentru alegerea primarilor. Tot anul trecut, când le-a venit gândul răzgândirii, liberalii susţineau că ar dori o astfel de modificare, însă se gândeau, probabil, la alegerile din 2020, declarând sus şi tare că pentru cele din 2016 e prea târziu. Ar fi neconstituţional. Pentru ca ipocrizia să fie desăvârşită, Alina Gorghiu pare să fi uitat inclusiv faptul că în cadrul Ligii Aleşilor Locali, primarii PNL au votat în unanimitate pentru menţinerea unui singur tur de scrutin (!).

Însă, dacă în cazul celor care sunt primari la acest moment, interesul de a avea un singur tur este explicabil, iar ipocrizia oamenilor politici nu este neapărat o noutate, pe de altă parte, există, totuşi, două personaje, de alt calibru, care merită mai multă atenţie în această dezbatere: Traian Băsescu şi Klaus Johannis. Fostul preşedinte a susţinut, în 2011, această lege, iar zilele trecute recunoştea că a fost o greşeală. Dar o greşeală pe care nu trebuie să o îndrepte decât Parlamentul, nu o ordonanţă de urgenţă. Klaus Johannis, reprezentatul „lucrului bine făcut”, a fost cel care a promulgat legea referitoare la un singur tur de scrutin, fără a o întoarce la Parlament. Să nu mai pomenim faptul că o putea ataca la Curtea Constituţională. Avea la dispoziţie acest mecanism, însă a preferat să o promulge fără ezitări. Probabil că un lucru bine făcut nu are nevoie de retuşuri. Mai mult, fiind întrebat de un reporter ce părere are despre alegerea într-un singur tur a primarilor, preşedintele a răspuns sec: este treaba Parlamentului. Adică, nu are nicio părere. Un fost primar, devenit preşedinte, nu îşi permite nici măcar o opinie.

2016 a adus însă idei noi. Klaus Johannis declara la Iaşi, cu ocazia Micii Uniri, că alegerea primarilor în două tururi „este o idee foarte bună”. Atât de bună, încât le dorea Parlamentului şi Guvernului „să găsească cea mai înţeleaptă soluţie”. Iar premierul s-a conformat. Caută soluţii…

În cazul fostului şi actualului preşedinte, ipocrizia ar trebui privită din altă perspectiva. Ambii au fost aleşi primari în anul 2000, la Bucureşti şi, respectiv, Sibiu, în urma celui de-al doilea tur de scrutin. Argument insuficient, se pare, pentru a nu cădea în capcana visului de a-şi menţine primarii de la un anumit moment. Traian Băsescu în 2011, Klaus Johannis în 2015. Însă ceea ce este cel mai şocant ţine de faptul că pare că au uitat complet cum au ajuns pe cea mai înaltă funcţie în stat. Traian Băsescu în 2004, în primul tur, a câştigat aproximativ 34 de procente, fiind mult în urma lui Adrian Năstase, care avusese aproximativ 41 de procente. Evident, nu era totul pierdut pentru că urma turul al doilea, unde candidatul dreptei avea să câştige. Şi nu era cu supărare pentru că, nu-i aşa?!, aşa e în democraţie, minoritatea se supune majorităţii. La alegerile din 2014, scenariul avea să se repete: candidatul stângii, Victor Ponta, câştigă în primul tur peste 40,44 %, în timp ce actualul preşedinte, doar 30,37 %. Actual, pentru că a urmat, bineînţeles, şi al doilea tur. Pentru că aşa este în democraţie, trebuie să existe o majoritate exprimată clar. Aici este apogeul ipocriziei şi al dezinteresului faţă de cetăţean. La Cotroceni, nu la vreo primărie sau la vreun sediu de partid. Nu se poate să fi beneficiat din plin de exerciţiul democratic al alegerii în două tururi, după care să cauţi tot felul de explicaţii, care mai de care mai elucubrante, pentru a întârzia, eventual a face tardivă o astfel de schimbare.

Preşedinţii României, conform formulei de învestitură, jură să apere democraţia. În cazul unui singur tur, poţi să ajungi primar cu 20 de procente, ceea ce, cu tot respectul, numai democraţie nu mai este. Democraţia înseamnă reprezentativitate. Oare chiar nu ne putem închipui unde ar fi fost democraţia dacă preşedinte ar fi fost Adrian Năstase, timp de zece ani, iar din 2014 Victor Ponta? Nu este nimic fantasmagoric. Cu o lege identică cu cea a alegerii primarilor, Traian Băsescu şi Klaus Johannis ar fi fost orice, mai puţin preşedinţi. România ar fi fost condusă de această stângă cu origini în partidul comunist, fără nicio greaţă. Cu PNA, în loc de DNA, cu termopane, mătuşi Tamara, plagiate, coloane oficiale, tineri morţi. Explicaţia cum că doar Parlamentul, doar legiuitorul, doar aşa şi nu altfel, pare vorbărie. Atunci când există un deficit de democraţie, trebuie folosite toate pârghiile. A îndrepta o anomalie care îţi poate îmbolnăvi un sistem este un caz de urgenţă. Extremă urgenţă. D-aia spun că, dac-aş fi fost, pentru o zi, preşedinte, aş fi acţionat. Fără cuvinte.