Cum s-a predat, la Constanţa, lecţia umilinţei după manual

Când am văzut, după Crăciun, câteva sute de bătrâni stând la coadă pentru celebra sacoşă cu pui şi făină m-am surprins, din nou, fiindu-mi ruşine. Mi-am dorit să nu-i fi văzut. Zgribuliţi. Obosiţi. Umiliţi. Unii dintre ei stăteau la coadă de la 3 dimineaţă. M-am întrebat mereu: cum o fi, oare, să stai la coadă cinci, şase, şapte ore, pentru a primi ceva din banii tăi? Cum o fi să devii, mai mult sau mai puţin conştient, instrumentul electoral al unui politician, al unui partid, al unei întregi administraţii locale? Mai mult, cum o fi să fii şi recunoscător pentru umilirea ta publică, după ce ţi-ai plătit, din pensia modestă sau mizerabilă, toate dările la bugetul local? Spuneam că mi-a fost ruşine fiindcă trăiesc în oraşul în care opoziţia a permis această umilire. A tăcut, a închis ochii, a întors capul. În plus, a încurajat-o constant, fiindcă niciunul dintre contracandidaţii lui Mazăre nu a spus vreodată c-ar fi dispus să renunţe la pachetele oferite, din bani publici, pensionarilor.

Cu ani în urmă, pe vremea când era parlamentar, Andrian Mihei propusese un proiect de lege care prevedea ca autorităţile locale şi judeţene să dea o alocaţie individuală de hrană, sub formă de bonuri  valorice individuale. Evident, proiectul a picat. A avut doar două voturi „pentru”. Parlamentarii de Constanţa şi-au dorit, şi ei, ca bătrânii să stea ore în şir la coadă, atât la minus multe grade, cât şi pe vreme de caniculă. Să-i vadă toată presa, să apară la TV, să ştie lumea-ntreagă ce le dă Mazăre din banii lor.

Acesta e însă doar unul dintre chipurile hidoase pe care umilinţa le-a îmbrăcat la Constanţa, în ultimul deceniu.

Fenomenul a fost prezent în toate domeniile, în toate colţurile din viaţa oraşului port. Superba, fascinanta, inconfundabila Constanţă a fost batjocorită din punctul ăsta de vedere ani în şir. O dată, de administraţia publică locală şi judeţeană. A doua oară, de toţi politicienii din opoziţie care s-au făcut că nu văd ce se întâmplă. Pesemne că interesele comune cu echipa Mazăre-Constantinescu-Strutinsky i-au redus la tăcere. Or fi contat, probabil, şi autorizaţiile obţinute de la mai marii oraşului, pentru ridicarea de clădiri pe spaţii verzi, într-o desăvârşită nesimţire, sfidând orice armonie arhitecturală, călcând în picioare orice glas s-ar fi ridicat împotriva lor cu obiecţii. Or fi contat, la fel, şi funcţiile obţinute fie pentru ei, fie pentru copii, nepoţi şi alte neamuri.

În 2010, când Consiliul Local Constanţa decidea lichidarea revistei de cultură „Tomis”, am asistat – iarăşi fiindu-mi ruşine de lipsa lor de ruşine – la o nouă lecţie de umilire. De data aceasta, era vizată cultura. Dar cine s-o apere? Maestrul Ion Tiţoiu? Să fim serioşi! N-a scos un cuvânt. Ştiu însă sigur că printre aleşii locali au fost oameni jenaţi de faptul că trebuie să ia această decizie. Şi, totuşi, au tăcut. Nu ştiu cu ce preţ.

Despre închiderea, în 2009, a Muzeului de Artă „Lucian Grigorescu” din Medgidia am scris şi tot scris. Nu aducea bani. Zbang! Adevărul spus, fără nicio jenă, de Consiliul Judeţean Constanţa. „Deoarece Muzeul de Artă Lucian Grigorescu din Medgidia nu are patrimoniu, lucrările aparţinând Muzeului de Artă Constanţa, iar încasările acestei secţii sunt de aproximativ 1.000 de lei pe an, nejustificând plata celor cinci angajaţi şi a cheltuielilor de întreţinere, propunem desfiinţarea acestui muzeu”, se menţiona în proiectul de hotărâre al Consiliului Judeţean. Destul de cinic, nu-i aşa?!

Să nu uit, însă, de umilirea obscenă a constănţeanului. Aceea care tindea spre perversitate. Mă refer la taxa pentru gunoi şi la factura la întreţinere pe timp de iarnă. Ani buni, constănţeanul a fost nevoit să plătească o factură exorbitantă pentru agentul termic, graţie unor servicii pe care CET şi de RADET le-au prestat într-o desăvârşită bătaie de joc. Administraţia Mazăre a stimulat acest lucru timp de câteva mandate. Şi totuşi azi, ca prin minune, hocus pocus preparatus!, plătim o gigacalorie cu 33% mai mică decât anul trecut. Cum a fost posibil? De ce nu explică nimeni? Cum e posibil, ca tocmai acum, când Constanţa a rămas fără dividendele din port, să avem această relaxare a facturii la întreţinere?!

În categoria minunilor care ne lasă cu gura căscată se înscrie şi taxa de habitat. Contractul nesimţit, de 335 de milioane de euro, încheiat de municipalitate cu firma Polaris, a fost (încă este) dus în spate de constănţeni contra unei taxe anuale aberante care, uneori, a depăşit impozitul anual pe apartament. Trebuia să se ocupe cineva şi de conturile familiei Martin, nu-i aşa? Au făcut-o constănţenii.

Mă tem însă de faptul că oraşul ăsta n-a învăţat nimic din lecţia umilinţei care i-a fost predată fără întrerupere, cum spuneam, mai bine de un deceniu. Mă tem ca nu cumva Constanţa să tacă şi de-acum încolo, obişnuită cu bătaia de joc, cu sfidarea interesului public, cu direcţionarea bugetului local spre satisfacerea intereselor cui trebuie.