Începuturile sunt cele mai grele. Dar cele mai frumoase. Cu furnicături. Cu emoţii. Cu genunchi tremurând.
Eram cea mai mică din clasă. De înălţime, adică. Şi aveam şase ani şi 11 luni. Încă făceam gropiţă în obrazul stâng. Şi încă uram să mă trezesc dimineaţa devreme.
Am întârziat din prima zi. Când am ajuns eu, cu mama de mână, cu un buchet de flori cât mine şi cu un ghiozdan adus din Turcia, şi el mare cât mine (era 1990, toată lumea avea ceva din Turcia, eu aveam acest rucsăcel cu doi iepuraşi), colegii mei intraseră deja în clasă. Am intrat şi eu, cu scuzele de rigoare, cu palmele mici, transpirate. A trebuit să-i dau mamei drumul la mână şi să mă stăpânesc să nu plâng. Îmi înghiţeam practic plânsul şi simţeam mirosul de vopsea şi de nou din şcoală. Băncile erau însă vechi, nu aşa cum sunt cele de azi. Erau mâzgălite. Purtând pe ele amprenta multor generaţii. Am stat în prima bancă. Atunci când stăteam jos nu atingeam cu picioarele parchetul. Şi azi, când merg la câte-o conferinţă de presă, mi se întâmplă să stau pe câte un scaun înalt şi să nu ating cu picioarele parchetul, spre amuzamentul unora dintre colegii mei. Astăzi însă nu mă mai deranjează. Dar, la şase ani şi 11 luni, asta era o tragedie.
Uniforma mă zgâria. la fel, manşetele şi guleraşul, apretate de bunica mea. Prea apretate. Am urât uniforma aia din tot sufletul. Cum aveam, de altfel, să urăsc mai târziu toate uniformele. Constrâng. Uneori îndobitocesc. Îmi doream să mă întorc acasă, la bunica mea, la păpuşile mele grăsune. Eu nu am avut Barbie, ci bebeluşi din aceia dolofani şi frumoşi, cu suzetă. Păpuşi adevărate, nu fotomodele miniaturale îmbrăcate sumar. Să mă întorc măcar la grădiniţă, dacă s-ar fi putut, acolo unde cunoşteam pe toată lumea şi fiecare colţişor, fiecare carte de colorat, fiecare cub de lemn vopsit cu vopsea care nu era bio.
Prima zi de şcoală năvălise cu bocancii în universul copilăriei mele. Voiam doar cretă, culori, carioci, acuarele. Să stau acasă şi să pictez toată ziua. Nu se putea? Nu, nu se putea. Nici azi nu se poate.
Fiecare primă zi de şcoală a fost la fel în anii care au urmat. Emoţii care mă sufocă. Invariabil, genunchi care tremură şi teama de a vorbi în public, în spaţii prea aglomerate. Fiecare început mi-a dat mari bătăi de cap şi groaznice angoase. Dar mi-a plăcut la nebunie, cu tot, absolut tot ce mi-a adus el.
M-am căutat ieri dimineaţă în drumul spre şcoală. O fetiţă de şase ani şi 11 luni căreia îi vine să plângă după mama. Dar care totuşi nu plânge.
(Citit de 685 ori, 1 afisari astazi)