Zece specializări universitare din România sunt în Top 500 mondial. Aparent, situaţia reprezintă un motiv de mândrie pentru sistemul academic autohton. O analiză rapidă a listei cu specializările intrate în Top 500 – din domeniile limbi moderne, matematică, informatică, chimie, fizică – şi a distribuţiei acestora ne arată însă că reformele chinuite prin care au trecut universităţile noastre în ultimii 26 de ani reprezintă un crunt eşec.
Topul 500 ar trebui să ne facă să plângem, nu să ne bucurăm. Astfel, cele zece programe performante sunt concentrate în doar patru universităţi (o jumătate la Universitatea Bucureşti, restul la alte trei instituţii puternice din Cluj, Iaşi şi Timişoara). Aceasta înseamnă că universităţile de stat din multe alte oraşe şi orăşele se dovedesc a fi investiţii inutile, găuri negre ale resurselor bugetare.
Nebunia de a deschide o puzderie de universităţi cu finanţare bugetară în aproape toate reşedinţele de judeţ a folosit doar la satisfacerea câtorva orgolii locale. Facultăţile lor slabe toacă degeaba banul contribuabilului român şi diluează calitatea învăţământului superior.
Desfrâul universitar este dat nu doar de facultăţile de stat inutile şi neperformante, unele cu specializări exotice, care consumă o mare parte din bugetul învăţământului, ci şi de dublarea sau triplarea aceloraşi specializări, pe care le regăsim la universităţi diferite. De exemplu, în centrul universitar Bucureşti, există, în paralel, trei facultăţi de stat de psihologie, trei de ştiinţe administrative, câte două de comunicare, sociologie, ştiinţe politice, management etc. Deşi, anual, mii de absolvenţi ai facultăţilor respective nu pot fi absorbiţi de piaţa muncii, care este suprasaturată pe domeniile lor de specializare, statul continuă să finanţeze această „producţie în gol”.
Distribuţia programelor academice de top pe domenii scoate la iveală şi un alt viciu al reformelor universitare. Începută în anii ’90, în frenezia schimbărilor făcute de dragul schimbărilor (de către miniştrii Şora şi Golu), reaşezarea ariilor de forţă ale programelor academice a lovit în zonele de inginerie şi de ştiinţe exacte. Adică exact în acele zone cerute acum de piaţa muncii. Premiantele reformelor de atunci au fost facultăţile umaniste („soft”), cu costuri ceva mai reduse, cu admitere relaxată şi care presupuneau un parcurs şcolar mult mai uşor din partea studentului, comparativ cu cel de la facultăţile tehnice.
De altfel, niciuna din specializările ştiinţe juridice, psihologie, economie, comunicare, politologie, geografie nu se regăseşte în Top 500. Ele continuă însă să invadeze piaţa muncii cu zeci de mii absolvenţi de care nu este nevoie.
Nici un comentariu