Maximum o săptămână se va mai vorbi despre odioasa crimă care a avut loc, la finalul săptămânii trecute, în Constanţa. Sigur, jurnaliştii „de pe Eveniment” vor mai semna câteva ştiri pe tema asta, va urma procesul, cel mai probabil, condamnarea. Crima va rămâne, dacă va rămâne, într-o arhivă online. Unii dintre noi vom scrie revoltaţi, pe Facebook, despre „cum a fost posibilă această nenorocire” şi, eventual, vom pune „haş tag” cu „crima de la Delfinariu”. Şi cam atât. Cam aşa se va derula, în spaţiul public, serialul crimei din primăvara acestui an.
Ne vom gândi, apoi, la altele. Mai importante. Alegeri locale, formarea Consiliului Local, ulterior, a Consiliului Judeţean Constanţa. Jignirile inerente dintre contra-candidaţi. Copiii, nepoţii, „obligaţiile” (mai ales ele) care ajung pe listele de consilieri, deşi n-au habar ce-nseamnă administraţie. Şi de care ne este ruşine. Lor, nu. Oamenii care tac, presa care se complace, la rândul ei, în tăcere. În toamnă, parlamentarele. Alte candidaturi, alte miniciuni, alţi oportunişti de sezon. Ne vom preface, iarăşi, că politicienii urmăresc interesul public când, de fapt, o ştim cu toţii, urmăresc interesele lor. Meschine, egoiste, previzibile.
Crima de la Delfinariu rămâne însă. N-o să dispară. La fel cum n-o să dispară nici copiii femeii care a murit. Dispare interesul nostru pentru subiect şi mila faţă de aproapele. Sigur, acum căutăm cu disperare şi alţi vinovaţi, în afară de cel care a mărturisit c-a ucis. Da, poliţia locală trebuia să fie în stradă. Da, agenţii economici au dreptate atunci când se revoltă pe tema taxei de linişte pe care o plătesc de ani buni. Da, Constanţa nu mai e demult un oraş sigur. Nici măcar ziua, în amiaza mare. Copiii nu sunt în siguranţă. Nimeni nu mai e. Mijloacele de transport în comun sunt pline de tot felul de persoane dubioase, nu de puţine ori agresive. Nimeni nu le spune nimic.
Cumva, însă, crima de la Delfinariu ne aparţine şi nouă. Păstrând proporţiile, desigur. În locul acelei femei putea fi oricare dintre noi. Atunci când asişti pasiv la o scenă în care un om este înjurat, bruscat, atacat fizic pe stradă, la orele amiezii, într-o zonă extrem de circulată şi nu schiţezi nici măcar cel mai mic gest de indignare, e clar că, undeva, ceva nu mai funcţionează cum trebuie. Nu mai merge cum ar fi, poate, firesc. Scârţâie, lipseşte ceva. La o scară mică, micuţă de tot, refuzul de a reacţiona din lene, din comoditate (nu sunt ipocrită, n-am să spun „din frică”, fiindcă pot să înţeleg frica), „fiindcă e mai bine aşa” e tot o crimă. Aia în care întorci spatele, fiindcă nu-ţi pasă. Fiindcă tu te grăbeşti, ai treabă, azi au reduceri la avocado, ai oprit o pereche de blugi în mall…
Trecem pe lângă crime de genul ăsta în fiecare zi. Uneori, suntem autorii lor. Alteori, doar martori. Când şi când, suntem omul care se retrage într-un colţ, ca să dea un telefon, să anunţe că se întâmplă ceva, cineva trebuie salvat, altcineva trebuie să răspundă.
Constanţa de azi este şi asta. Nu doar cea a dansului grecesc. Nu doar a campaniei electorale. Nu doar a combinaţiilor de context electoral.
Nici un comentariu