Încă de la naştere, devii centrul universului lor (şi mă gândesc că e firesc să fie aşa). Existenţa lor gravitează în jurul tău: ei se transfigurează în sateliţi, tu, în principalul astru şi viaţa de familie se compune, metaforic, din nenumărate rotiri ale sateliţilor în jurul orbitei. La început, distanţa între sateliţi şi astru e minimală pentru că, în primii ani de viaţă, părinţii constituie principalul tău punct de sprijin: spre ochii lor zâmbeşti îngânând mai mult sau mai puţin articulat primele cuvinte, de mâna lor te ţii strâns când tălpile descoperă arta mersului, în braţele lor te refugiezi înlăcrimat când, în febra jocului, te-alegi cu „buba”.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Apoi, treptat, distanţa între sateliţi şi astru începe să se mărească, pe măsură ce punctul de sprijin nu-l mai cauţi în alţii, ci în tine: începe şcoala şi timpul petrecut cu părinţii se diminuează. Grupul de prieteni devine tot mai important. Îţi descoperi pasiunile, stilul, personalitatea. Pe buzele tale tinere, independenţa devine un deziderat revendicat cu toată rebeliunea vârstei. Distanţa dintre voi e tot mai mare. Totuşi, sunt momente când gravitaţia face să vă ciocniţi. Aceste coliziuni sunt, cred eu, ipostazele conflictului dintre generaţii.

Pe undeva, această prăpastie dintre generaţii este un fenomen natural: cum societatea evoluează constant, fiecare generaţie este nevoită să se adapteze, astfel că îşi dezvoltă propriul sistem de valori. Conflictul dintre generaţii s-ar traduce, deci, printr-o ciocnire între o viziune asupra lumii devenită „învechită” şi una „actuală”. Există o tendinţă generală de a rezuma simplist acest conflict drept o înfruntare între vechi şi nou, doar că această definiţie ignoră faptul că şi vechiul a fost, la timpul său, nou, de aceea consider că germenii conflictului nu stau doar în diferenţele de mentalitate.

Pentru mine, adevăratul sâmbure al problemei stă în iubire. Iubirea părinţilor pentru copii şi iubirea cu valenţe  încăpăţânate a tinerilor pentru ei înşişi. Nu există părinte care să nu dorească binele copilului său. Nu există tânăr care să nu-şi dorească propriul bine. Or, conflictul apare tocmai pe fondul deosebirilor dintre modul în care fiecare parte implicată înţelege starea de bine.

Să vorbim, spre exemplu, despre carieră. O  meserie bănoasă şi pe care să o faci cu drag  este dezideratul suprem atunci când vine vorba de viaţa profesională. Părinţii te îndeamnă, firesc, spre acele domenii relativ stabile – drept, medicină, inginerie, management etc.- care promit salarii generoase şi un trai îndestulat. Propria personalitate te îndeamnă, poate, spre acele domenii nu atât de stabile – pictură, actorie, jurnalism, muzică etc. -, care nu-ţi dau certitudini materiale, dar care reprezintă tot ceea ce te-ai putea vedea vreodată făcând. Şi-atunci intervin controversele. Nu vrei nici să urmezi tradiţia familiei în care toţi  sunt avocaţi, medici etc., nu vrei nici să le îndeplineşti lor visele din  tinereţe, să urmezi tu facultatea pe care ei nu au urmat-o. „Eu vreau să fac ce-mi place”, le spui, „în fond e viaţa mea”.

O altă problemă „spinoasă” e cea a stilului de viaţă. Tinereţea e prin excelenţă perioada revoltei, pe care fiecare o exprimă în maniera proprie, prin haine prea strâmte sau prea largi, prin păr vopsit sau decolorat, prin tunsori excentrice şi tatuaje, prin izolare de ceilalţi sau prin nopţi pierdute pe-afară cu „gaşca”. Părinţii se îngrijorează să nu cumva „s-o iei pe căi greşite” şi-ncearcă să te determine să adopţi stilul oficial, cu haine normale, cu coafuri normale, cu minimum opt ore de somn pe noapte. E un mod de viaţă „safe”, dar parcă nu e ceea ce ai nevoie acum, când eşti la vârsta experimentării. „Vreau să trăiesc viaţa la maximum”, le explici, „am timp destul să mă cuminţesc pe urmă”.

Nu în ultimul rând, un alt germene care generează înfruntări verbale în familie este comparaţia negativă. Fie că e vorba de o rudă („Uită-te la fratele tău, tu de ce nu poţi să înveţi aşa bine ca el?”) sau de o persoană din exterior („Fata colegei mele e studentă şi face şi voluntariat, iar tu pierzi timpul aiurea pe canapea!”), le resimţi ca pe un afront adus individualităţii. E drept că părinţii le spun cu intenţie mobilizatoare, că vor să trezească în tine ambiţia de a arăta că eşti mai bun decât celălalt, dar uneori ele  pot declanşa şi un sentiment de inferioritate, tradus prin gândul că „orice aş face, nimic nu e suficient pentru voi!”.

Acest conflict dintre generaţii e o constantă a vieţii de familie. Unii părinţi şi copii se contrazic mai mult, alţii poate nu se contrazic deloc. Vârsta, valorile, influenţele sociale, toţi aceşti factori sunt importanţi, dar ei se subordonează unei înfruntări care se dă, de fapt, între excesul de grijă părintească şi nevoia de experimentare a copiilor. Părinţii sunt deja trecuţi prin viaţă şi îşi doresc ca tu să nu faci aceleaşi greşeli, pentru că ei ştiu deja câte greutăţi şi suferinţă implică un pas greşit. Dar poate că ţie tocmai asta îţi lipseşte, o experienţă pe care s-o trăieşti pe propria piele. Poate că într-adevăr va fi greşită sau poate că nu. Dar va fi experienţa TA şi, fie că reuseşti, fie că te prăbuşeşti, vei aprecia mai mult mâna părinţilor care ţi se întinde după decât pe cea care încearcă să te împiedice autoritar înainte de a încerca.

 

(Citit de 421 ori, 1 afisari astazi)