Mă întreabă cunoscuţii cum am primit rezultatele alegerilor parlamentare, ştiind că am sperat ca oamenii care au ieşit în stradă după Colectiv să acţioneze în aşa fel încât guvernul Cioloş să-şi poată continua treaba începută bine. Sunt cam tristă, cam dezamăgită, cam temătoare în privinţa viitorului într-o ţară roşie, paradoxal din nou roşie. Şi mă întreb cum o fi să te bucuri alături de Dragnea, de Ponta, de Tăriceanu, de Băsescu, de Palaz şi alţii. Nu alături de ei, ca oameni care se bucură, ci alături de ei, în „calităţile” de condamnat penal, respectiv plagiator neruşinat, judecat pentru mărturie mincinoasă, luptător anti-anticorupţie deci procorupţie, iar ultimul, aliat al PSD Constanţa după ce s-a lăudat că o să-i facă o necruţătoare opoziţie.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Cum o fi? Ca om în toate minţile, posesor de CV cu şcoli bune, fără bube-n cap (metaforic vorbind), ce trebuie să faci ca să blochezi toate informaţiile de mai sus şi să jubilezi văzând rezultatele acestor alegeri?

Cum o fi să te bucuri că un guvern care în sfârşit a mişcat ceva în direcţia cea bună adică în favoarea cetăţenilor contribuabili, după ani în care am văzut clar că direcţia era greşită, în favoarea clienţilor politici de toate culorile, să te bucuri, deci, că oamenii ăştia, care nu au făcut rău nimănui, doar că au refuzat să le mai facă bine unora, adică au tăiat furtunul de alimentare al celor abonaţi la banul public, vor pleca acasă ori înapoi la carierele lor pe care au acceptat să le pună în aşteptare ca să facă ceva pentru ţara lor? Cum o fi să te bucuri, zgomotos sau în tăcere, cum o fi să nu-ţi pese?

Ce latură întunecată a fiinţei umane au reuşit să atingă campaniile de manipulare ce au demonizat tehnocraţii, lupta anticorupţie şi societatea civilă (sponsorizată de Soroş)? Apetenţa pentru bârfe imunde? Dorinţa secretă a omului de a crede că toţi ceilalţi sunt mai răi, mai corupţi şi/sau mai  proşti decât el, chiar dacă par mai buni, mai cinstiţi şi/sau mai deştepţi? Sau, invers pusă problema, ştiindu-se corupţi într-o mai mică sau mai mare măsură, sunt gata să creadă, fără să aibă nevoie de dovezi, că alţii sunt cel puţin la fel de corupţi sau mai corupţi decât ei, ca să poată trăi mai bine cu ei înşişi?

Să fie frica de o societate cu adevărat corectă, de vreme ce mulţi se simt complici ai sistemului? Să fie convingerea că, fără sistemul micii corupţii, nu ar reuşi să-şi croiască un drum în viaţă? Să fie obişnuinţa cu sistemul micii corupţii, acela ce se manifestă când toate mămicile dintr-o clasă o atacă în haită pe mămica aceea care, ori din cauză că nu are bani, ori din cauză că nu e de acord din principiu, nu cotizează pentru lanţul şi brăţara de aur ce trebuie făcute cadou învăţătoarei de Crăciun? Să fie „bătăturile morale” înfăţişate cu regret de doctorul care a tăcut, alături de foarte mulţi alţii, practic, o întreagă breaslă, atunci când, rezident fiind, a constatat în repetate rânduri malpraxisul notoriului ortoped from hell, Gheorghe Burnei?

Problema cu aceste bătături este că nu dispar cu nicio lamă şi nicio piatră ponce. Cu cât le razi mai adânc, cu atât cresc mai încăpăţânate să te apere de agresiunea externă, făcându-te nesimţit. Şi cu cât eşti mai nesimţit, cu atât e mai puţin probabil să reacţionezi pentru a îndepărta agresiunea, pentru a schimba sistemul, pentru a preveni formarea de bătături şi la progeniturile tale. Ca să ignori bătăturile şi să lupţi împotriva sistemului chiar şi printr-o simplă prezenţă la vot, îţi trebuie caracter.  Pe care nici mămicile cotizante la bijuteriile de aur ale învăţătoarei, nici învăţătoarea însăşi nu îl au într-o cantitate suficientă pentru a-l transmite şi copiilor lor.

(Citit de 239 ori, 1 afisari astazi)