Ca şi cum ne-am cumpăra libertatea

Uneori mă surprind figurile nostre tâmpe, pe care le afişăm în mall-uri şi supermarket-uri, de la începutul lui decembrie şi până după revelion, chiar mai mult decât o facem în restul anului. E aşa o bucurie, o îngrămădeală, o călcare în picioare la casele de marcat în perioada asta… O greţoasă isterie a cumpărăturilor, pe acordurile veşnicului mega-super-şlagăr-hit „Doar odată-i Crăciunul” al lui Ştefan Bănică Jr… Mai-mai că-mi vine să sparg boxele, să nu nu se mai reverse-n magazine aceeaşi previzibilă muzică de sărbători. Dar nu fiindcă nu-mi place Crăciunul, pe care, de fapt, îl ador, ci pentru că mă scot din sărite consumerismul ăsta accelerat şi toată atmosfera pe repede-înainte şi toate coşurile pline de alimente de care, de multe ori, nici măcar n-avem nevoie. Foarte probabil, vom arunca jumătate din ce-am cumpărat… Ah, da, mai sunt şi mesajele cu „fie ca…”. Bla, bla, bla. Alea primite de la cei pe care, peste an, îi tolerăm cu greu. Dar bunătatea asta crăciunească, uşor ipocrită ne-a intrat în case, în portofele, în radioul din maşină şi n-avem, deci, ce să facem. Ne conformăm ei cu supusă bucurie.

Mi-aduc aminte de perioada asta de dinainte de revoluţie. Bunica mea făcea cozonaci. Cei mai buni dintre cei mai buni. Şi era aşa natural ritualul ăsta, fără forţări idioate, fără reclame (deh, regimul…), fără urechile de ren pe care mi le-aş cumpăra acum, ca să mă prostesc un pic. Aşteptam ora desenelor animate care m-au obsedat până la 5 ani, cele cu lupul şi iepuraşul, „Nu zaietz pagadi”. Şi mă uitam la televizorul ăla Elcrom, cu opt canale (da, eu aveam color în ’89), ca la o minune. Printre puţinele minuni în culori, la vremea aceea. În rest, ştiţi, predominau griurile. Prea multe, prea grele, prea apăsătoare.

Pe hol, la bloc, aveam o sobă. Un godin. Era frig. Foarte frig. Nu puteai, deci, să porţi rochiţe de Crăciuniţă decoltată şi minijupată, multiplicată, azi, până la refuz, pe toate străzile, în toate magazinele, în toate clipurile şi platourile TV.

La cămin, la grădiniţă, Moş Crăciun încerca să fie cam la fel pentru toţi copiii. Nimic ostentativ, nimic ieşit din comun. Decent, ca să zic aşa, astfel încât nimeni să nu iasă şifonat din povestea asta. Din niciun cadou nu lipseau portocalele. Îmi amintesc (cum aş putea să uit?!?) şi de bananele cumpărate verzi şi ţinute săptămâni întregi în ziare şi de senzaţia că parcă nu se mai coc niciodată.

Şi mi-aduc aminte şi de Moş Crăciun, al cărui costum l-am găsit ascuns într-o maşină de spălat Albalux şi de tăcerea în care am ales să îngrop acest secret. Voiam să protejez pe toată lumea. Pe bunica mea, pe părinţi şi mai ales pe fratele meu mai mic. Nu puteam să le spun că e posibil ca moşul să nu existe, nu puteam să le fac asta. Nici mie nu puteam să-mi fac asta. Am preferat să-l aştept mulţi, mulţi ani după momentul acela, prefăcându-mă că n-am văzut nimic. De fapt, şi azi îl mai aştept.

Diferenţa între atunci şi acum e, cred, aceea că atunci aşteptam Crăciunul fără niciun fel de preludiu comercial, fără nicio isterie de consum. La ofertă era doar libertatea: de a gândi, de a te exprima, de a scrie. Dar nu era pentru noi. Nu încă. Aşa că o tot aşteptam, ca pe un etern Moş Crăciun, întrebându-ne cum ne vom comporta atunci când, în cele din urmă, va veni. Dacă va veni. Şi-a şi venit, cu preţul, da, al atâtor sacrificii umane. Atâta doar că în decembrie ne mai aducem prea puţin aminte: de revoluţie, de cenzură, de mizerii, de suferinţe, de disidenţi, de frig, de închisori comuniste. De cei care au fost şi nu mai sunt. Azi ne călcăm în picioare la casa de marcat. Ca şi cum ne-am cumpăra libertatea. Un pic cam trist.