– Vă place Klimt?

Promotii tablouri pecanvas.ro

                                           –  Îl iubesc. Dar de unde ştii?

                                           – Well, aveţi o agendă cu „Sărutul”.

Am vorbit, în pauza de zece minute, dintre ore, despre Klimt. Câte puţin şi despre muzee. Despre ce am vizitat eu şi despre ce nu. Despre faptul că nu am fost niciodată în Franţa. „Ar trebui să mergeţi în muzeele din Paris”. Asta mi-a spus, joi, studentul meu francez, venit să studieze în România cu o bursă Erasmus. Mi-a zis că a citit totul despre tragedia din Colectiv şi că îi este milă de cei care au murit, de cei care-au rămas.

A doua zi îmi dau seama că el mi-a vorbit despre un arhitect care pictează şi că n-am reţinut numele artistului. Nu-i nimic, îmi spun, îl întreb săptămâna viitoare.

Doar că săptămâna viitoare îmi va fi, evident, ruşine să-i vorbesc despre Klimt, în contextul actual. Ce să-l întreb? Cum se simte acum, că-n ţara lui a fost posibil un atentat de o asemenea amploare? De ce n-a fost Franţa în stare să prevadă, să deconspire o astfel de monstruozitate, cu atât mai mult cu cât trecuse prin tragedia de la Charlie Hebdo? Ce părere are despre modul în care a gestionat Franţa, în ultimii ani, problema imigranţilor? Dacă îl doare? Dacă secolul XXI înseamnă prăbuşirea Europei, aşa cum o ştim noi? Dacă, dacă, dacă?

Ce să îi spun? Că-mi pare rău? Că mă doare? Că mi-e ruşine de această abisală cădere a civilizaţiei? Că astăzi sunt prea multe morţi care despart oamenii? Că mi-e frică? Că nu înţeleg ISIS? Că nu pricep nimic din ce anume animă şi alimentează toate mişcările extremiste? Că toate degenerează? Că vinerea asta a fost prea neagră? Că acest atentat nu e doar împotriva Franţei, ci a umanităţii, a noastră, a tuturor? Sigur, am să-mi simt revolta şi mila invadându-mă. Cel mai probabil, lacrimile curgând.

Nu mi-a murit niciun apropiat în Franţa. Niciun prieten. Niciun cunoscut. În noaptea de vineri spre sâmbătă au postat cei din lista mea de prieteni care trăiesc sau care locuiesc doar temporar în Franţa, că sunt bine, dar că pe străzi e teroare. Că se simte respiraţia încă fierbinte. A morţii, nu a vieţii. M-am bucurat. Le-am scris. „Mă bucur enorm că eşti bine”. „Eh, Ada, tu ai gândit întotdeauna cu inima”.

Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. (Un truism, desigur). Durerea asta nu dispare din toamnă până-n primăvară. Nici spaima, teroarea nu se şterg. Sigur, aş vrea să-i pot spune studentului meu că, poate, Franţa va gestiona, de-acum înainte, mult mai riguros probleme de genul ăsta. Că nu va mai fi cu putinţă ca serviciile secrete franceze să nu depisteze nimic. Că nu va mai fi niciodată posibil ca moartea să surprindă în halul ăsta atâţia oameni. Că Franţa nu va mai fi prinsă pe picior greşit.

Dac-aş putea, i-aş spune că eu sper – stupid, infantil – ca nimeni, niciodată, nicăieri să nu mai moară din motive care trec dincolo de el, cel prins în menghina unor ciocniri identitare. Că nicio religie, nicio credinţă, niciun conflict identitar nu vor mai permite să moară oameni care n-au nicio vină. Fiindcă nu sunt războaiele lor. Şi că sper ca, dincolo de această moarte care ne desparte, şi el să gândească cu inima. În pofida durerii.

(Citit de 286 ori, 1 afisari astazi)