Acasă

Chiar dacă nu mai locuiesc propriu-zis în Constanța de mai multă vreme, n-a existat nici un moment în care să iau hotărârea să plec de aici definitiv. Așa a fost să fie. Am plecat mai întâi doar pentru facultate, iar pe urmă am rămas în București fiindcă în timpul masteratului apucasem să mă angajez și, ceva mai târziu, soția mea s-a întâmplat să fie bucureșteancă. Însă, din 1990 și până acum, toate vacanțele și toate concediile mi le-am făcut în Constanța, n-am fost niciodată nicăieri altundeva.

Poate că există în mine acea genă a țăranului care, mutat la oraș în anii ’50-’60 ai secolului trecut și devenit clasă muncitoare de mahala, nu scăpa nici o ocazie și nici un pretext să meargă „acasă”, fie pentru a prăși o palmă de pământ cu porumb, fie pentru a vărui pomii, fie pentru a tăia via sau, după caz, porcul. Desigur că n-am făcut nimic din toate astea, pentru că n-am nici pământ, nici pomi, nici vie, iar porcul ar fi destul de incomod de crescut în balcon, dar în Constanța mi-am început primele două cărți și tot aici mi-am terminat-o și am scris o mare parte din cea de-a treia.

Însă nu doar în vacanțe am ajuns la Constanța și nu doar când aveam nevoie de recluziunea necesară să scriu, ci ori de câte ori am simțit nevoia să mă așez și să mă adun în mine, să-mi găsesc puțină liniște ca să văd încotro urmează s-o iau. Nu, nu e vorba de cine știe ce răscruci importante ale vieții, e vorba numai de acea siguranță pe care ți-o dă sentimentul de „acasă”. Am venit de fiecare dată în Constanța așa cum se întoarce din cursă un marinar sau un tirist care are nevoie de un cămin căruia să-i aparțină, chiar dacă cea mai mare parte a vieții și-o petrece în alte locuri și chiar dacă s-ar simți sufocat în caz că i s-ar da posibilitatea să trăiască numai în el. Am venit în Constanța ca să nu mă Pentru că orașul acesta nu a fost altceva pentru mine decât un părinte, un al treilea părinte, și nu altfel l-am iubit și îl iubesc decât cu o dragoste filială.mai simt uneori musafir, deși trebuie să recunosc că Bucureștiul n-a făcut niciodată ceva ca să mă simt în felul acesta, ba chiar dimpotrivă, m-a primit cu brațele deschise și m-a iubit. Problema a fost că eu m-am simțit de multe ori musafir în propria viață și că atunci când am avut nevoie de un „acasă” am venit în Constanța, așa cum un copil aleargă spre mama, ca să-și ascundă fața în fustele ei.

Pentru că orașul acesta nu a fost altceva pentru mine decât un părinte, un al treilea părinte, și nu altfel l-am iubit și îl iubesc decât cu o dragoste filială. Nu pot să spun că îmi place, așa cum nu poți spune despre mama ta că îți place. Nu pot spune că e frumos, așa cum nu poți spune despre mama sau despre tatăl tău că sunt oameni frumoși decât dacă te obiectivezi, decât dacă te înstrăinezi și îi privești ca și cum n-ai mai face parte din ei, ca și cum n-ai mai fi carne din carnea lor muritoare. Nu îți poți iubi părinții pentru calitățile lor, pentru că vezi în ei frumusețe, generozitate, înțelepciune, inteligență, bun gust. Îi iubești pentru că sunt ai tăi dintotdeauna și pentru că întotdeauna tu ai să fii al lor. Și, chiar dacă le știi defectele, chiar dacă le observi slăbiciunile sau poate chiar meschinăria și ticăloșia, n-ai cum să te desprinzi cu totul de ei, n-ai cum să nu-ți dorești să te întorci periodic la ei ca să vezi ce mai fac și să ai măcar pentru o vreme iluzia că ești iarăși copil.

Nu mi-e rușine să recunosc că și asta înseamnă pentru mine Constanța – o întoarcere în timp. Și nu fiindcă altfel aș simți că m-aș fi maturizat foarte mult, dar de fiecare dată când ajung aici parcă sunt și fizic același adolescent care la sfârșit de săptămână pleca să străbată orașul pe jos și nu m-aș mira foarte mult dacă într-o astfel de plimbare mi-aș întâlni câțiva colegi de liceu îmbrăcați în uniformele din anii ’80, care ar avea aceeași vârstă de acum treizeci de ani, sau dacă, la întoarcere, în apartament ar pluti o aromă de musaca ori de vinete coapte. Nu m-aș mira nici dacă în Coiciu, pe strada Andrei Mureșanu, l-aș întâlni pe Gică, la 12 ani, încercând să nimerească vinclul de la bătătorul de covoare din dreptul băii lui Petruș, dacă mi-ar face semn să intru în poartă, dacă dinspre Steagului ar veni Luci pe semicursieră și s-ar opri leneș lângă noi să spargă semințe, dacă fiul cu sindrom Down al dascălului Picu ar da colțul dinspre Izvorului, cu acordeonul atârnat de gât, sau dacă moș Mitruț, zis Litruț, s-ar întoarce ca de fiecare dată din gard în gard de la Katanga și i-ar da un leu lui Nicușor al lui nea Nelu, să-și cumpere bomboane de el.

Nimic nu e mai dureros decât să vezi că ai dispărut din memoria cuiva a cărui amintire înseamnă pentru tine „acasă”.Însă, la fel ca oamenii, orașele se schimbă, și ele, și nu contează dacă în rău sau în bine. Contează numai că uneori, în momentele de revenire la realitate, trec pe unele străzi ale Constanței așa cum mi-aș petrece degetele pe ridurile de pe chipul îmbătrânit al mamei, iar chipul acela mi-ar fi pe cât de familiar, pe atât de străin și n-aș înțelege unde și când au zburat toți anii de când îmi ștergea în trecere câte o palmă pe ceafă, pentru că n-am intrat în casă dacă a strigat că încep desenele sau Kojak sau Mannix. Iar alteori există și momente când realitatea mă izbește în față cu forța unui zid care se apropie de o mașină ce rulează spre el cu 200 de kilometri pe oră. Sunt momentele când îmi dau seama că orașul m-a uitat și că pentru el am devenit la fel de străin ca un fiu pentru o mamă care suferă de Alzheimer și că oricât aș încerca să-i vorbesc e în zadar, că pare să-și amintească ceva, cu mare efort și numai pentru câteva clipe, iar îndată ce mă îndepărtez puțin de el mă uită instantaneu. Și nimic nu e mai dureros decât să vezi că ai dispărut din memoria cuiva a cărui amintire înseamnă pentru tine „acasă”.