Felurile în care noi oamenii vedem iubirea sunt numeroase, tot atât de numeroase ca şi roadele pe care ni le dă. Astfel, vorbim despre dragostea către Dumnezeu, dragostea frăţească, dragostea în căsătorie, dragostea față de copiii noștri şi, în sfârşit, cea mai înaltă, care numai în legea cea nouă a creştinismului se află: dragostea către vrăjmaşi.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Noutatea legii iubirii propovăduită de Fiul lui Dumnezeu constă în faptul că depăşeşte preceptul Vechiului Testament („Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”) atunci când spune: „să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi prigonesc”.

Iubirea faţă de aproapele, dar mai ales faţă de duşmanii noştri, propovăduită de Fiul lui Dumnezeu, nu presupuneA-l iubi pe vrăjmaş, înseamnă a iubi un om bolnav, pentru că un om care săvârşeşte sistematic răul e oprimat de diavol. Un asemenea om şi-a pierdut sinea adevărată; e un străin faţă de el însuşi, un duşman faţă de el însuşi. Otrava pe care o picură el în cupa vieţii noastre deja i-a otrăvit viaţa lui. De aceea trebuie să uităm rana superficială pe care un asemenea om ne-o produce, pentru că diavolul produce o rană fatală asupra lui însuşi; în fapt, un asemenea om comite sinucidere spirituală. reciprocitate şi scoate în evidenţă umanismul promovat de Evanghelia lui Hristos. Mântuitorul instalează legea iubirii, în locul legii vechi testamentare a răzbunării, legea talionului (dreptul la răzbunare echivalentă: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie”.

Această iubire faţă de duşmanii noştri comportă câteva explicaţii. Vorbind despre iubirea faţă de cei care ne fac nouă răul şi păcătuiesc, Mântuitorul nu se aşteaptă ca noi să iubim răul pe care-l fac oamenii. Sfântul Isaac Sirul spune în acest sens: „Urăşte păcatul, dar iubeşte-l pe păcătos”. Urăşte cele mai grave erori pe care le comite duşmanul tău, dar iubeşte-l pe acesta ca şi cum ar fi vorba de tine. Fiecare dintre noi comite multe şi mari greşeli şi cu toate acestea nu încetăm niciodată să ne iubim pe noi înşine: „A iubi pe duşmanul tău nu înseamnă să iubeşti mocirla în care zace perla, ci să iubeşti perla care zace în mocirlă!”.

Există o veche istorioară, relatată de Andrew Solomon (Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, traducere de Dana-Ligia Ilin, Editura Humanitas, București, 2014, p. 111-112), care ne ilustrează cât de gravă este „compania” păcatului. Istorioara vorbește despre o familie săracă, un înțelept și o capră. Familia cea săracă trăia în necazuri și mizerie, nouă suflete înghesuite în aceeași odaie, nimeni nu mânca pe săturate, erau îmbrăcați în zdrențe și își duceau viața într-o sărăcie lucie. În cele din urmă, într-o bună zi, capul familiei s-a dus la înțeleptul vremii din acea zonă și i-a zis: „Mare înțelept, suntem atât de săraci, că abia ne mai ducem zilele. Hărmălaia e cumplită, iar murdăria ne sufocă, și e ucigător că nimeni nu are un ungher al său, și niciodată nu ne ajunge mâncarea, și începem să ne urâm unul pe altul, și e de-a dreptul îngrozitor. Ce să facem?” La care înțeleptul a răspuns simplu: „Trebuie să faceți rost de o capră și să trăiți cu capra în casă timp de o lună. După aceea, problemele tale se vor rezolva”. Omul s-a uitat uimit la înțelept: „O capră? Să stăm cu capra în casă?” Dar înțeleptul a ținut-o pe a lui, și, de vreme ce era un om cu foarte multă minte, omul a făcut cum i-a spus acesta. În luna care a urmat, viața din casa omului a fost de-a dreptul insuportabilă. Gălăgia era și mai mare; murdăria era și mai multă; nici nu mai putea fi vorba de vreun ungher în care să se retragă cineva; nu era nimic de mâncare, deoarece capra mânca totul; nici haine nu mai erau, căci capra mâncase și hainele tuturor. Animozitatea din casă devenise explozivă. Când a trecut luna, omul s-a dus la înțelept cu o falcă în cer și una în pământ: „Am trăit o lună cu o capră în colibă”, a zis. „A fost de groază. Cum ai putut să ne dai un sfat atât de vrednic de batjocură?” Înțeleptul a dat din cap cu tâlc și a zis: „Acum, dă afară capra și o să vezi ce pașnică și minunată va fi viața ta”. Așa se întâmplă și în cazul stării de păcătoșenie. Dacă ești capabil să scapi de păcat, poți trăi într-o pace minunată cu problemele din viața reală cu care poate că trebuie să te confrunți și care, comparativ, par totdeauna minime.

În fiecare om şi prin urmare în orice duşman al nostru există şi ceva bun; să căutam acel gram de bunătate care există chiar şi în interiorul unui om rău şi păcătos. Sfântul Ioan de Kronstadt face o comparaţie inspirată în acest sens: „Căutătorii de aur nu acordă nici o atenţie cantităţii de nisip şi de pământ din praful de aur; ei caută doar boabele de aur; şi deşi ele sunt puţine, ei evaluează această mică cantitate şi o spală din movile de nisip nefolositor. Dumnezeu acţionează într-o asemenea manieră cu noi, curăţindu-ne cu mare şi îndelungă răbdare”. 

A face bine numai celor care îţi fac bine este prea puţin, a împrumuta numai pe cel de la care vei primi înapoi nu este o faptă vrednică de răsplata lui Dumnezeu, întrucât şi păcătoşii fac acelaşi lucru, dar nu se mântuiesc. Nu trebuie neapărat să crezi în Dumnezeu ca să faci un bine. Şi astăzi cunoaştem sumedenie de cazuri de atei care fac şi fapte bune, şi care, mai ales, pe cei din familia lor îi iubesc cu sinceritate. Dar din cuvintele Mântuitorului: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai” se subînţelege un fapt foarte important: „păcătoşii”, cum sunt numiţi aceşti oameni în text, nu pot, şi nu vor putea niciodată, să-şi iubească vrăjmaşii. Pentru că, altfel, în fiecare om există o afecţiune naturală pentru cei apropiaţi: rude, prieteni, cei ce îi fac bine; însă faţă de duşmani această afecţiune naturală lipseşte. Hristos nu dorește să trăim după aceste impulsuri ale naturii umane căzute. „Fraţilor, spune Sfântul Apostol Pavel, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”.

Hristos nu ne cere să fim doar nişte oameni buni, morali, ci să fim oameni duhovniceşti; El vrea să trăim ca „fii ai Celui Preaînalt”. Însă, pentru a trăi în acest mod trebuie mai întâi să devenim fii ai lui Dumnezeu; iar acest fapt se realizează prin naşterea din nou, înfăptuită prin lucrarea Duhului Sfânt.

Hristos ne cere să depăşim măsura păcătoşilor, adică a potrivnicilor Săi, să-i ajutăm pe cei neajutoraţi şi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri. Din predica de pe munte aflăm că a fi milostiv nu înseamnă numai a ajuta pe cineva, ci şi a-l ierta pe aproapele, inclusiv pe duşman. Nimeni nu poate fi fiul Celui Preaînalt care „este bun cu cei nemulţumitori şi răi”, dacă nu este milostiv. Astfel, motivaţia depăşirii comportamentului păcătoşilor stă în mila lui Dumnezeu faţă de oameni. Pentru creştini, El este modelul suprem: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Doar astfel putem fi creştini autentici şi putem realiza încă de aici, din viaţa pământească, comuniunea de iubire şi de împreună-lucrare cu Dumnezeu şi cu semenii. Nicolae Steinhardt spune că, după cum există mijloace obiective în artă de a recunoaşte autenticul şi de a da deoparte copia, la fel, pentru a deosebi creştinul de caricatura sau imitaţia sa există procedura de a cerceta dacă cel ce se numeşte creştin este vesel sau mulţumit. „Dacă… este intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.

A-l iubi pe vrăjmaş, înseamnă a iubi un om bolnav, pentru că un om care săvârşeşte sistematic răul e oprimat de diavol. Un asemenea om şi-a pierdut sinea adevărată; e un străin faţă de el însuşi, un duşman faţă de el însuşi. Otrava pe care o picură el în cupa vieţii noastre deja i-a otrăvit viaţa lui. De aceea trebuie să uităm rana superficială pe care un asemenea om ne-o produce, pentru că diavolul produce o rană fatală asupra lui însuşi; în fapt, un asemenea om comite sinucidere spirituală.

Trebuie să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru că iubirea este singura putere capabilă să-l schimbe pe un duşman într-un prieten. Răul îl biruieşti nu cu răul, ci cu binele, şi numai cu binele poţi să schimbi sufletul celui care ţi-a făcut rău, căci dacă nu-i schimbi sufletul celui rău, îl pedepseşti, dar nu-l îndrepţi.

 

(Citit de 703 ori, 1 afisari astazi)