Când merg pe stradă prin orice oraş din Spania, recunosc cu uşurinţă femeile românce. Nu doar prin prisma fenotipului (trăsăturile feţei, culoare ochilor, a pielii), care e destul de diferit de cel spaniol, dar şi a atitudinii, a felului de a se îmbrăca, expresia feţei. Îmi place să analizez oamenii şi să îmi imaginez poveştile lor, iar uneori mă trezesc gândindu-mă la diferenţele dintre femeile românce şi spaniole.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Prima comparaţie care îmi vine în minte este cea a aspectului exterior. Cred că în România femeile sunt mult mai preocupate de aspectul lor fizic şi sunt dispuse să chletuiască periodic sume consistente pentru a-l întreţine. O femeie «au naturel», nepensată, nevopsită, neepilată, nearanjată e mai mult o excepţie decât o regulă. În Spania, ca tendinţă generală, femeile par mult mai relaxate în privinţa aspectului fizic. În prima fază pare ciudat, dar excepţia o fac femeile de vârsta a treia, care sunt mult mai dichisite şi aranjate decât nepoatele lor de 20-30 de ani. Explicaţia cred că stă în trecutul de dictatură ultraconservatoare al Spaniei, din perioada generalului Franco. Din 1939 şi până la moartea lui Franco, în 1975, femeile au fost victimele unei represiuni extraordinare, prin promovarea modelului de familie catolică tradiţională. Erau descurajate să lucreze şi aveau nevoie de girul bărbatului pentru o mulţime de proceduri, cum ar fi semnarea unui contract de muncă, obţinerea unui paşaport, cumpărarea unei case etc. În aceeaşi perioadă,  dictatura comunistă din România promova emanciparea femeii prin muncă şi, mai târziu, femeia «productivă şi reproductivă».

După moartea lui Franco în 1975, s-a produs eliberarea femeii spaniole. Una dintre preocupările principale ale multor femei cu care amSe întâmplă să văd sprâncene ridicate când îşi face apariţia o femeie foarte aranjată. E privită cu neîncredere. Pentru cei care o privesc suspect, e ca şi cum ea alege calea mai scurtă şi profită de atuurile de femeie pentru a lupta într-o lume a bărbaţilor. vorbit aici este eliberarea de sub influenţa patriarhală, care încă se mai simte, dar mai ales obţinerea egalităţii în câmpul muncii. Pare că, după toţi anii în care unicul rol al femeii spaniole a fost să aibă grijă de casă şi de copii, în prezent, cam asta le repugnă cel mai mult. Nu vor să mai fie definite de statutul de gospodină şi de mamă perfectă, vor independenţă şi şanse egale cu bărbaţii. Uneori am impresia că vor să fie mai bărbaţi decât bărbaţii şi uită de feminitate. Se întâmplă să văd sprâncene ridicate când îşi face apariţia o femeie foarte aranjată. E privită cu neîncredere. Pentru cei care o privesc suspect, e ca şi cum ea alege calea mai scurtă şi profită de atuurile de femeie pentru a lupta într-o lume a bărbaţilor.

În România nu ştiu dacă se dă o luptă atât de acerbă pentru egalitate între sexe, cel puţin agenda publică nu pare să fie dominată de astfel de teme, aşa cum observ că este în Spania. Cred că moştenirea comunistă ne-a lăsat o oarecare egalitate de şanse cu bărbaţii, măcar la nivel de discurs. Reversul medaliei este că, în acelaşi timp, pe femeie o definesc atât rolul de mamă cu copii curaţi şi roşii în obraji, cel de gospodină cu casa lună, cât şi cel de muncitoare capabilă să contribuie la finanţele familiei. Destul de împovărată, cred eu. Mi se pare că se pune o presiune mare pe femei, care trebuie să jongleze cu responsabilităţile de la locul de muncă şi cele familiale. Româncele se căsătoresc şi au copii mai devreme decât femeile spaniole, iar politicile statului de promovare a natalităţii prin concediul maternal de până la doi ani le fac mai puţin competitive în câmpul muncii. La polul opus, în Spania, femeile au dreptul la patru luni de concediu plătit după naştere. E greu de pus o barieră între mult sau puţin atunci când e vorba de timpul alocat creşterii copilului, cert este că reinserţia pe piaţa muncii este mult Femeile din România nu par să fie în luptă cu nimeni. Şi când mă gândesc că, oricât de teribil ar suna, o mulţime de progrese se fac chiar pe timp de război…mai uşoară după câteva luni decât după doi ani, iar asta pare să primeze în Spania, comparativ cu România.

O situaţie profesională satisfăcătoare şi stabilă îţi dă independenţă financiară, care pentru femeile din Spania este esenţială. Puţine concep ideea de a sta acasă, dependente de bărbat. Probabil sunt sechelele dictaturii franquiste. În orice caz, asta le defineşte ca femei în prezent. Ele au o luptă de dus cu generaţia taţilor şi bunicilor lor şi par dispuse să se transforme în bărbaţi ca să câştige. Femeile din România nu par să fie în luptă cu nimeni. Şi când mă gândesc că, oricât de teribil ar suna, o mulţime de progrese se fac chiar pe timp de război…

 

(Citit de 834 ori, 1 afisari astazi)